sakuradiary

La teatrul Nō

 Teatrul Nō nu-mi era complet necunoscut, dar pot spune că m-am apropiat de acest tip de spectacol printr-o fericit ă întâmplare. La Bucureşti, în timpul unui festival internaţional de teatru, am avut fericita ocazie să asist la montarea unui spectacol extras din volumul Cinci piese Nō moderne, în regia faimosului regizor de film poonez Andrei Wajda. Era un spectacol de Nō modern, scris de Yukio Mishima, ce a devenit din acel moment unul din autorii mei japonezi favoriţi. De asemenea, am avut şansa să văd la Bucureşti, pe scena mare a Teatrului Naţional, O trilogie antică, superba montare a regizorului Andrei Şerban, regizorul român nu a ascuns influenţa pe care tratatul lui Zeami l-a avut asupra experimentelor sale proprii, privind arta actorului şi a spectacolului. De la bun început, Zeami dar şi Peter Brook au devenit maeştrii marelui nostru regizor român, care mă fascina în tinereţe, iar o carte a domnului George Banu, ex preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, cred că se numeşte Roşu şi aur, publicată iniţial în limba franceză şi apoi tradusă şi în româneşte despre această tradiţie culturală japoneză mi-a deschis ochii definitiv în ceea ce priveşte complexitatea fenomenului extraordinar al teatrului Nō. Oricum nu asistasem niciodată la un spectacol de teatru Nō şi asta chiar aici în Osaka la unul din cele mai celebre teatre de acest tip din Japonia.

 Spectacolul spectatorilor aflaţi în sală a fost aproape la fel de interesant cu ceea ce avea să se întâmple pe scenă. Am ajuns cu metroul la sală, am cumpărat două bilete, apoi ne-am ales singuri locurile, pentru a avea cea mai bună vizibilitate. În general spectatorii prezenţi în sală erau persoane în vârstă, cu părul alb, probabil pensionari, deşi costul biletelor de intrare nu erau chiar atât de mic, dar profesorii şi pensionarii beneficiau de reduceri substanţiale. Erau în sală şi câţiva spectatori mai tineri, oricum aveam senzaţia, ca unic caucazian, că sunt un soi de intrus. Spectacolul nu a început imediat, luminile din sală nu s-au stins şi un profesor universitar a ţinut o conferinţă despre ce urma să vedem, fără ca vreunul dintre spectatori să dea semne de nerăbdare. Ei ascultau politicoşi sau în cel mai bun caz moţăiau, aşteptând momentul începerii propriu zise a piesei. După ce conferinţa sa a ţinut aproximativ o oră şi jumătate, evident nu înţelegeam absolut nimic, a urmat o pauză de aproximativ zece minute şi reprezentaţia de teatru Nō a început.

 Pentru mine ce a urmat în cele câteva ore cât a durat reprezentaţia a fost cea mai rafinată, cea mai metafizică experienţă teatrală la care am asistat vreodată în viaţă, un soi de precipitat de teatru sau un metateatru, cum aveam să-l definesc mai târziu. Pe scena de Nō, alcătuită dintr-un podeţ lung din lemn care se numeşte pod (hashigakari) a intrat actorul principal, purtând pe faţă o mască de lemn. Aici evident se aseamănă cu teatrul antic, cu precizarea că diversitatea măştilor e mai mare, la greci existând doar două, masca tragică şi cea comică. Sunetul vocii se izbeşte de mască şi se produce un ciudat efect de rezonanţă, care dă vocii umane o sonoritate metalică. Văzusem o scenă asemănătoare în montarea lui Andrei Şerban, O trilogie antică. Scena e din lemn de brad sau de pin, geluit şi şlefuit pînă la perfecţiune, cu un pâlc de pini pictaţi pe fundalul podului şi un intrând, un soi de balcon al scenei principale care constituia scena secundară, laterală (atoza), situată pe partea dreaptă. Cred că a durat câteva minute pînă când a ajuns pe scena principală (butai), unde se aşezaseră în prealabil corul dar şi cei patru instrumentişti de acompaniament. Costumul fantomei (shozoku), kimonoul care mi se părea în acele clipe izbitor de asemănător cu costumele de carnaval veneţiene, cu costumul unui Arlechino venet din commedia dell’ arte, era cusut cu fir de aur şi îţi atrăgea ochiul, reprezentând un „semn” în sine. Mişcările fantomei erau foarte precise, păşea cu paşi mici, fără să ridice piciorul, talpa îşi păstra contactul cu lemnul, iar mersul părea târşâit. În teatrul Nō existau iniţial un set de 200 de mişcări standard, ( kata , ceea ce se traduce în limba japoneză prin „formă”, cuvânt cunoscut celor ce practică un sport tradiţional japonez, cel mai cunoscut fiind karate), dar pentru că s-a mers în direcţia simplificării doar vreo 30 dintre acestea mai sunt în ziua de azi utilizate. În timp, acestea au suferit o specializare, căci ele sunt extrem de convenţionale şi prin lipsa lor aparentă de mişcare exprimă de fapt un set de acţiuni, ascultarea, privirea lunii sau a licuricilor, somnul. Şi fiecare poartă, bineînţeles, un nume propriu. Sunt nişte semne, nişte iconi şi din acest motiv sunt greu de înţeles pentru străini care nu sunt familiarizaţi cu acest cod.

 Complexitatea acestui fenomen cultural depăşeşte orice imaginaţie a unui european, şi a-i descrie toate aspectele este aproape imposibil pentru un străin. Pe lângă costumul superb ornamentat îţi atrag atenţia accesoriile, scrisorile, evantaiele, săbiile, felinarele, pe care actorul principal le mânuieşte, iar semiotica acestora este foarte complexă, căci fiecare în parte semnifică ceva, au un cod propriu, foarte specios, ininteligibil celor ce vin la teatrul Nō fără să citească câte ceva despre acest spectacol. Fiecare evantai exprimă amprenta proprie a personajului, el joacă un rol foarte important în crearea acestei tipologii.

 Fantoma era ajutată să danseze de mai mulţi asistenţi, mişcările ei din timpul acelor paşi de dans păreau puţin caraghioase. La un moment dat a lăsat chiar să-i cadă evantaiul, după ce l-a folosit în timpul dansului, iar asistentul l-a ridicat imediat de pe scenă, şi a dispărut cu el printr-o trapă, o deschizătură din spatele scenei. Ultima piesă din acest triptic a fost, într-adevăr, cea a femeii care s-a transformat în demon. După aproape patru ore am ieşit afară din sala de teatru şi am luat metroul, obosiţi dar fericiţi, ca să mergem spre casă. Spaţiul dintre scaune era totuşi proiectat pentru lungimea picioarelor unui localnic!

Zeami

Zeami Motokiyo (1363-1443) şi tatăl său, Kan’ami Kiyotsugu (1333-84), au scris cele mai frumoase piese de Nō, considerate exemplare, incluzându-le pe cele două piese celebre, Matsukaze ("Vântul printre pini") de Kan’ami şi Takasago de Zeami. Zeami a formulat de asemenea principiile fundamentale ale artei actorilor care i-au ghidat pe interpreţii acestor spectacole timp de secole. În eseul său, dedicate artei actorului şi a spectacolului Nō, Kakyo ("Oglinda florii" 1424) extras din tratatul său, de fapt o colecţie de texte, intitulat Fushi kaden (1400-18; "Transmiterea felului de a juca în stilul florii"), "floarea" simbolizând deopotrivă prospeţimea şi exactitatea măiestriei jocului actoricesc. Iniţial aceste texte alcătuiau un manual pe care Zeami l-a compus pentru elevii săi. Zeami declara că actorul trebuie să stăpînească cele trei roluri de bază: Luptătorul, Femeia, Bătrânul, însuşindu-şi maniera de a dansa şi a cânta specifică fiecărui rol în parte. În acest eseuri, Zeami detaliază regulile compoziţiei ale recitării, pantomimei şi dansului celor care joacă, şi a principiilor de montare a acestor piese. Acestea constituie practice principiul fundamental al Nō, pe care Zeami îl denumea monomane, sau "imitaţia lucrurilor." În acest tratat se dau sfaturi privind selecţia celor mai potrivite personaje legendare sau viaţă care pot deveni eroi de Nō, sau privind cea mai potrivită integrare a liniilor melodice, vizuale sau verbale pentru a deschide ochiul şi urechea minţii în faţa frumuseţii supreme pe care el a cristalizat-o în cel de-al doilea principiu, yugen. Însemnând, ad literram, “întunecat” sau “obscur”, acesta sugerează frumuseţea care este doar parţial percepută, dar simţită pe deplin de către spectator, şi transmisă prin forţa sugestiei. Zeami scria că "esenţa lui yugen este frumuseţea pură şi bunătatea”, dar aceasta nu se referă la frumuseţea exterioară ci ar dori să că dincolo de suprafaţa textului pieselor palpită nobleţea sufletească a lumii ficţionale în care se mişcă actorii, imposibil de definit cu ajutorul cuvintelor şi cu toate acestea extrem de reală, de sesizabilă.

 Doi sunt factorii care au menţinut această formă de teatru în contactul direct  cu tradiţia iniţială, în primul rând contează păstrarea textelor, ce conţin şi prescripţii detaliate ale modului de recitare, dansului, pantomimei sau muzicii şi, abia în al doilea rând, transmiterea în linie directă a abilităţilor de a juca, de la o generaţie de actori la alta. Dacă tradiţia teatrului european datorează imens cuplului Stanislavski-Cehov, cei care au impus Realismul şi teatrul de analiză psihologică, în prezent teoriile lui Zeami au fost percepute de mari regizori ca Peter Brook sau Andrei Şerban ca o alternativă pentru educaţia actorului şi tot mai mulţi regizori li se alătură. Astfel tratatele despre teatru şi arta actorului lui Zeami îşi dovedesc, astfel, tot mai mult modernitatea.

 Pe de altă parte, Nō a fost influenţat de schimbările preferinţelor publicului şi noi stiluri sau maniere de joc au apărut. În plus, în mediile teatrale Nō a existat o continuă preocupare pentru rafinarea formulei, cu scopul de a exprima mai clar sau mai intens obiectivele teatrului Nō, dar acestea au creat numai deviaţii minore de la formele tradiţionale. Chiar diferenţele între cele cinci şcoli diferite de performeri shite se leagă de variaţii minore ale liniei melodice ale recitativelor sau în modelele furi sau mimei mai sau ale dansului.

 În secolul al XX-lea au apărut unele inovaţii. Toki Zenmaro şi Kita Minoru au produs piese Nō cu un nou conţinut dar care aderau pe deplin la toate convenţiile tradiţionale de producere a unei reprezentaţii de Nō descrise de Zeami. Publicul european şi marii regizori au reacţionat cu entuziasm în momentul cînd au asistat la primele reprezentaţii de Nō, şi nu există azi un festival de teatru în această lume în care un regizor care nu este japonez să nu citeze sau să nu utilizeze elemente din teatrul Nō. Celebrul romancier contemporan Yukio Mishima a prelucrat piese mai vechi cărora le-a adăugat elemente moderne, păstrând, totuşi, temele clasice. Au existat şi unele experimente ce au mers în direcţia hibridizării cu elemente din teatrul kabuki prin introducerea unui intrând al scenei printre spectatori sau prin iluminarea puternică a actorului, dar au fost respinse de public. Nō a fost salvat chiar de spectatorii de teatru, care au început să-l considere chiar o formă rafinată de… teatru contemporan. Din nefericire bariera lingvistică e atât de dificil de trecut încât foarte mulţi spectatori japonezi nu merg la spectacolele de No nici măcar o singură dată în viaţă.

La librăria Kinokunya şi in vizită la familia Nakano

După spectacol am vizitat celebra librărie Kinokunya, care mi-era cunoscută din Singapore, care se găseşte în Umeda, de unde am cumpărat câteva romane ale lui Murakami Haruki, traduse în limba engleză, şi publicate la editura londoneză Vintage, dar şi Ruth Benedict, Crizantema şi sabia, şi Takeo Doi[1], Anatomia dependenţei, din care speram să înţeleg structura pe verticală a societăţii japoneze. Din staţia Umeda ne-am urcat în acelaşi metrou şi am călătorit pînă la Namba, unde am cumpărat un computer pentru nou pentru Ma căci laptopul ei se stricase în Singapore. Eroina din desenul de animaţie a lui Hayao Myiazaki „Sen to Chihiro”[2] era o îndrăgostită de cărţi şi vizita sau cumpăra cărţi de la librăria Kynokunia. Aceasta seamănă perfect ca formulă de organizare cu celebra librărie ( e fapt un soi de supermarket de cărţi) Kyobo din Seul, locul tău preferat din acest oraş. Dar Kynokunia Singapore era mai interesantă, găseam acolo foarte multe cărţi în limba engleză. La întoarcerea acasă m-am străduit să demontez singur computerul, dar i-am ars o siguranţă şi am eşuat. Adică voi duce aparatul la un atelier de reparaţii unde se va ocupa de el un specialist.

  Seara, în vizită la familia Nakano. Doamna are în jur de 62 de ani, este extrem de amabilă, în dulcele stil al lui „amaeru”, conceptul sociologic cel mai important pentru înţelegerea societăţii japoneze. Domnul este înalt, cu părul alb, şi se pregăteşte să iasă la pensie. Extrem de drăguţi, domnul Nakano a printat la o imprimantă color Canon Colorio pozele noastre de la nuntă care arată acum exact ca nişte fotografii uriaşe. Domnul ne-a adus acasă cu maşinuţa lui, Honda, aparent foarte mică când o priveşti din exterior dar foarte spaţioasă în interior, care consumă foarte puţin, are ecran L.C.D. şi G.P.S. Soţii Nakano sunt extrem de atenţi, sunt o familie specială, dar aşa sunt toţi japonezii cu care ai relaţii apropiate, nu mă refer aici la simpli trecători, dintre care unii sunt destul de distanţi, uneori chiar agresivi. Am dejunat, cred că doamna Nakano a pregătit tempura, supă miso căci Mayumi îi indicase deja că aceasta era preferata mea, o salată de cartofi natur, apoi desertul a fost o prăjitură de ciocolată, jeleu de fructe şi o cafea preparată în stil turcesc. Şi în Coreea, dar şi în Japonia, am suferit cumplit din pricina absenţei acestui stil de a face cafea, fiind obligat să îngurgitez cafelele stupide, preparate în stil american.

 Am urmărit la televizor în compania soţilor Nakano povestea celui mai faimos luptător de sumo, Akebono, sosit în Japonia în urmă cu 20 de ani din Hawai ca să cucerească gloria, faima şi banii, dar şi inimile japonezilor. Akebono vorbeşte fluent limba japoneză şi se simte extraordinar în această ţară specială. Cred că japonezii sunt cel mai politicos popor din lume, îţi pun cele mai simple şi mai funny întrebări, luându-şi totodată un set infinit de precauţii. Chiar dacă spaţiul locuibil al casei e foarte mic, doamna Nakano are o grădiniţă pe balcon de unde nu puteau lipsi violetele de Parma, pe care şi mama le cultivă şi ea, la noi acasă. Casa lor e destul de mică după standardele româneşti, comuniste sau contemporane, dar spaţioasă pentru Osaka, e construită din lemn şi e chiar luxoasă. E dotată cu utilităţi moderne, au Internet şi televiziune prin cablu şi tot felul de aparate electronice, nu chiar de ultimă generaţie, nu au home cinema şi alte asemenea minunăţii, pe care cred că le-ai găsi totuşi în casa unor tineri din România. Mai în glumă, mai în serios, îmi spuneam zilele trecute, că, în timpul verii japonezii locuiesc într-un cuptor cu microunde, de fapt într-o baie turcească, într-atât umiditatea se adaugă temperaturii în creştere, transformând-o într-o senzaţie ciudată de pierdere de apă, de totală deshidratare prin transpiraţie. Dacă un român în Japonia ajunge în timpul verii esenţial nu e să mănânce ci să bea multe lichide. În Japonia nu supravieţuieşti dacă nu bei lichide. În timpul World Cup fotbaliştii englezi din echipa naţională a Perfidului Albion regretau că nu au ales să joace în Coreea unde temperaturile din timpul verii sunt puţin mai coborâte iar umiditatea nu este chiar aşa de mare. Ceea ce te impresionează în mod plăcut când vizitezi apartamentele sau casele din Japonia este gradul foarte ridicat al finisajelor. Care acum există şi la noi dar ar ridica preţul clădirii cu câteva zeci de mii de euro . Oricum nu întrebaţi niciodată pe un japonez cât câştigă, cât valorează casa sau maşina lui, genul acesta de întrebări sunt considerate cele mai agresive şi riscaţi să puneţi capăt unei relaţii chiar înainte de a o începe.

21 iunie 2004

 M-am trezit în jurul orei 10. Afară plouă mocăneşte, probabil din cauza taifunului care a ajuns prin dreptul Osakăi şi Wakayamei, spre disperarea lui Mayumi care aseară îşi aşezase lucrurile la uscat. În fiecare dimineaţă sunt silit să urmăresc prognoza meteo căci taifunurile pleacă şi vin şi japonezii sunt fiinţe meteosensibile. Dacă în Coreea de sud mă concentram asupra trecutului sau viitorului, aici în Japonia trăiesc parcă sub zodia prezentului continuu.

 Ieri ne-am rugat la un altar shintoist al vulpii la Ishikiri, kitsune taisha. Zeci de vulpi minuscule, din porţelan, din fildeş, alături de câteva vulpi uriaşe din piatră îi întâmpinau pe trecători, animalul fiind sacru pentru japonezi care ar dori să împrumute ceva din şiretenia şi înţelepciunea ei. Locuitorii insulei sunt destul de superstiţioşi, Mayumi are acasă o şopârlă din metal, care-i păzeşte casa în absenţa ei. Sper să devin şi eu mai şiret, mai abil în relaţiile sociale când mă întorc acasă, să învăţ de la madam Vulpea!

 Au sosit acasă cărţile de la Kinokunya frumos împachetate şi am început să răsfoiesc un roman al lui Kenzaburo Oe[1], titlul englezesc fiind „Rouse up, o Young Men of the New Age!.” Cartea e similară pînă la un punct cărţii extraordinare a domnului Matei Călinescu[2], Portretul lui M., publicată întâi sub forma unui serial în revista 22, reluată în volum la editura Polirom. E povestea (drama) unui scriitor, un alter ego, K. cel care narează istoria vieţii fiului său cu disabilitate mentală pe care se străduieşte să-l observe şi să-l înţeleagă. Rafinamentul său sufletesc este împins la extrem, naratorul se refugiază în lectura poemelor lui William Blake din cele două cicluri simetrice, Songs of Innocence şi Songs of Experience, poemul cel mai frumos fiind cel al băiatului care şi-a pierdut tatăl.

 Jurnalul acesta al florii de cireş va fi diferit de jurnalul unui bob de orez, starea mea de spirit e din ce în ce mai bună, un melanj între relaxare şi meditaţie, o captare a energiilor latente ale corpului, a fluidului spiritual, o întoarcere la viaţă. Florile de cireş vor înflori abia la primăvară, pe drumul spre apartamentul minuscul al soţiei mele sunt plantaţi zeci de asemenea pomi fructiferi (pe care Ion Heliade Rădulescu îi numea în Anatolida sa cu un neologism italian fructidori). Dar eu simt cum înmuguresc şi cum voi înflori în săptămânile următoare. Sunt singur că nu voi părăsi aceasta insulă nemodificat, căci un călător care nu se lasă pătruns de delicata curgere a acestor peţioluri e fie un tip insensibil, fie un idiot.

 Ca să călătoreşti în astfel de ţări cu culturi şi limbi foarte diferite trebuie să fii puţin domnul cameleon (cameleon san). Cred că mulţi oameni de cultură sunt un soi de ventrilogi, vorbesc limbi sau folosesc coduri personale, numai de ei înţelese. Sau alţii sunt persoane mediumnice, se umplu de spiritele şi de vocile altora. „Şoptesc cuvinte ne-nţelese, Şi parcă aştept ceva. Să mor?”

 Romanul lui Kenzaburo Oe avansează simultan pe două paliere paralele de sens, primul conţinând imagini din planul minţii bolnave al fiului, cel de-al doilea într-o reţea foarte fină, dantelată, de imagini şi teme literare, multe fiind chair intertexte din William Blake. Copilul naratorului K., Eeyore, care între timp a ajuns un adult de 43 de ani, nu e deloc un copil cu handicap, deşi s-a născut cu două creiere, din care cel mai mic i-a fost extirpat, ci un individ cu nevoi speciale, un autist din rasa lui Matthew, capabil însă să compună chiar muzică simfonică, pornind de la compozitori ca Bach şi Mozart, pe care îi ascultă frecvent. Titlurile capitolelor romanului reiau versuri celebre  din poemul celor patru Zoas sau din America, poemele lui Blake. Imaginea capului descăpăţânat, desfăcut de trup al lui Yukio Mishima cu forţa ei groaznică de sugestie, care s-a transformat într-un icon al Japoniei moderne, este asociată cu gravura lui William Blake, The Ghost of the Flea. Intenţia lui Mishima a fost în opinia lui Oe de-a combina tradiţiile vechii Japonii imperiale cu forţa şi impactul extraordinar al mass media. Romanul adăposteşte şi un eseu despre violenţă pe care una din studentele americane ce studiază cultura acestei ţări îl scrie şi îl prezintă profesorului său. Violenţa este valoarea fundamentală a acestei societăţi a cărei istorie a rezultat tocmai din încercarea de a o grada sau controla. Studiul antropologului american Ruth Benedict[3], Crizantema şi sabia, ar putea fi nucleul declanşator al acestei cercetătri. Cartea e, mutatis mutandis, un fel de tratat blagian, un soi de Spaţiu mioritic al acestui popor foarte special. Se pare că fotografia capului descăpăţânat al lui Yukio Mishima, aşezat de discipolul său pe o foaie de ziar, a avut un impact deosebit asupra imaginarului social japonez, efectul fiind echivalent cu cel produs de imaginile asasinatului lui J.F.K. asupra Americii. Violenţa absolută, creatoare de haos, a însoţit în continuu istoria contemporan ă a Japoniei, fie că este vorba de episoadele Pearl Harbour, unde japonezii au folosit forţa, de Hiroshima şi Nagasaki, de oraşele Tokio sau Osaka distruse aproape complet de covoarele de bombe americane sau de recentul atac cu gaz sarin din metroul din Tokio căruia scriitorul postmodern Haruki Murakami[4], i-a consacrat un volum întreg de non-fiction, alcătuit din interviuri cu supravieţuitorii acestui atac, intitulat Underground. Oamenii evaporaţi din cele două oraşe devastate de atacul nuclear, un fel de Pompei al insulei dar iraţionalitatea nu mai cea naturală a unui vulcan ci a unor „beautiful mind”, a unor minţi minunate de savanţi americani, ar putea fi o demonstraţie pentru conceptul reinventat de Milan Kundera , „insuportabila uşurătate a Fiinţei.” Suntem doar nişte bule, nişte baloane de săpun, nişte extrem de delicate băşici pline cu apă, în orice clipă ceva se poate rupe în noi, o valvă, o rotiţă, trăim cu sabia lui Damocles deasupra capetelor noastre, în orice secundă cineva poate întoarce o cheie, apăsa un buton roşu, da un ordin, sunt atâţia care se joacă de-a Dumnezeu şi au drept de viaţă şi de moarte asupra noastră şi în minutele următoare ne trezim transformaţi în simple abţibilduri pe un zid. De la episodul atacului cu gaz Sarin faţa hâdă a terorismului râde peste tot în lume şi nimeni nu mai e sigur, din New York, pînă în gara din Atocha, din Indonezia pînă în America Latină. Terorismul s-a globalizat, a devenit una din megatendinţe iar noi ar trebuie să învăţăm să-l prevenim. Cu orice preţ.

 Taifunul a lovit ca un ciocan pneumatic coastele Japoniei, aproape în fiecare an se întâmplă aşa în această perioadă. Imagini cu vase pescăreşti aruncate pe mal, cu oameni care încercau să se salveze de furia apelor, pe care le mai vedeam din când în când la jurnalele TVR. Probabil că încălzirea planetei datorată efectului de seră, îşi spune cuvântul. Shinkansen, trenul de mare viteză a avut azi ceva probleme, un acoperiş al unei case luat de vânt s-a prăbuşit peste linia electrică. Circulaţia a fost întreruptă pentru zece minute, timp suficient ca să se remedieze defecţiunea. Prognoza meteo anunţă pentru mâine vreme însorită şi caldă, aşa că năbădăile taifunului vor dispărea. Trăim o epocă în care prognoza meteo depăşeşte în importanţă ştirile cele mai importante ale zilei. Aseară am mers la supermarket şi o pătură groasă de nori, pâsloasă şi pufoasă plutea peste Osaka. Acest nor uriaş s-ar putea să aibă o legătură şi cu poluarea şi smogul marelui oraş.

 Am avut ocazia să privesc mai multe ore de programe de televiziune azi, reclamele sunt copilăroase şi haioase, şi pornind de la analiza lor ai putea crede că toţi japonezii sunt uşor infantili, asta dacă iei în calcul numai mass-media. În ţară am participat o singură dată la Noaptea devoratorilor de publicitate, şi cred că spoturile publicitare vorbesc destul de mult despre psihologia poporului respectiv. Cele mai frumoase sunt spoturile publicitare pentru maşini, un soi de hai ku vizual, de obicei concentrate în jurul unor fete foarte frumoase. Premierul japonez, dl. Junichiro Koyzumi se tot plimbă prin diferite prefecturi căci şi domnia sa e în plină campanie electorală. Japonia e îmbrăcată în kimono-ul mediatic, are un număr uriaş de vedete, cam în fiecare seară apar la televizor, dar cei mai celebri sînt băieţii din trupa Smap. Japonia anului 2004 este toată numai Smap şi samurai.

 O sută douăzeci şi şapte de milioane de japonezi trăiesc pe această insulă şi în tot arhipelagul într-una din cele mai mari concentrări umane de pe planetă, densitatea lor pe metrul pătrat fiind uriaşă, mai ales în centrul Osakăi, unde la orele de vârf ai senzaţia că ai plonjat într-o termitieră. Drumurile sunt şi ele foarte înguste iar un european obişnuit cu străzile mai largi poate oricând sfârşi sub roţile unei maşini, dacă şoferul acesteia nu ar fi extrem de atent. În Japonia am avut pentru prima oară sentimentul că spaţiul meu vital s-a împuţinat, că nu am loc suficient să trăiesc, să respir, să alerg, să mă mişc. De fapt, pe sub pământ a crescut în timp un al doilea oraş, alcătuit din reţele infinite de pasaje pietonale şi cea mai mare parte a vieţii unui japonez se iroseşte aici. Am citit pe undeva că Shanghai, oraşul chinezesc cu cei mai mulţi zgârie nori, se scufundă în fiecare an cu câţiva centimetri, căci acest oraş subteran a apărut şi acolo.

 Postmodernitatea şi bogăţia sclipitoare a locului nu e chiar atât de şocantă, pentru mine, călătorul care a trecut prin Seul sau Singapore, ba chiar mi s-a părut că metroul e mai părăginit ca cel din Seul căci timp de vreo 10 ani din cauza unei stagflaţii persistente, municipalitatea Osakăi nu a mai cheltuit un yen pentru modernizare. Oraşele mari din Asia sunt un fel de Doboş tort, în care poţi citi istoria lor în straturile geologice succesive care s-au depus unul peste altul, căci coexistă în deplină armonie clădiri vechi de 50 de ani cu zgârie nori moderni, cartiere abia date în folosinţă cu altele ce ar fi trebuit de mult demolate, linii de metrou de ultimă oră şi cu ultima tehnologie şi altele vechi de zeci de ani, care păstrează patina timpului. De asemenea, par crescute anarhic, cu cartiere în care există unitate de stil, în care casele respectă tipul tradiţional al casei de lemn cu acoperiş din olane şi altele în care fiecare a construit cum l-a tăiat capul, fără să respecte alte reguli decât propria lui imaginaţie. România nu poate visa deocamdată la miracolul japonez, doar parţial explicabil prin efectul legilor economice căci succesul unei ţări, după cum demonstra Max Weber ţine şi de mentalitate sau de filtrul cultural sau religios. Dacă pînă acum am fost nevoiţi să administrăm cât mai bine sărăcia, sper că începînd din 2007 să avem înţelepciunea să ne planificăm dezvoltarea.

  Vântul nu mai adie absolut deloc, aerul a îngheţat, norii cei răi, violeţi s-au împrăştiat deasupra oraşului, iar greierii dau un concert asurzitor e foarte frumos aici, pe acest munte în miniatură. Ajung la imaginea superbă din romanului lui Oe a prietenului H. care se pregăteşte să moară de leucemie, şi îi aminteşte naratorului K. despre un joc pe care cei doi îl jucau în copilărie, „decolarea sufletului.” E o situaţie absolut similară cu o povestire a lui Mishima în care eroul descoperă că trebuie să joace la fel de bine jocul vieţii şi pe cel al morţii. De fapt, cele două sunt îngemănate şi se pun în valoare unul pe celălalt. „When the soul broke away from the body, it climbed into the skyabove the valley and glided through the air as it observed family and friends below disposing of the husk of corpse that it had shed”. Extrem de crudă această imagine a ieşirii din trup, ca un fel de năpârlire.

 Finalul romanului lui Oe este superb, peste imaginea lui „tree of life” din poemul Jerusalem a lui William Blake, „Toward the rain tree/ And through it to the World beyond/ Our spirits merged, consubstantial,/ Yet selves as free as they can be/ We return” naratorul suprapune imaginea unui arbore tropical dintr-una din povestirile sale. M-am bucurat ca un copil când am încheiat de citit romanul căci William Blake e unul dintre poeţii mei favoriţi. Dacă aş putea citi aceste romane în limba japoneză aş fi cel mai fericit dintre pământeni, dar nici traducerea lor în limba engleză nu este de evitat. Când vom avea la dispoziţie traducerea lor în limba română?

 Am vorbit cu Mayumi, e reţinută de o şedinţă cu părinţii şi va întârzia aproximativ o jumătate de oră, dar eu trebuie să plec spre staţia Iaenosato. Carcasa computerului e destul de grea, aşa că voi pleca mai devreme de acasă. Specialistul în hardware de la magazin mi-a spus că că placa de bază a făcut un scurtcircuit, am uitat să-i montez nişte picioruşe, şi s-a ars o siguranţă. Schema tehnică era în japoneză şi eu nu pot citi nici un cuvînt, mă simt ca în filmul Lost in translation( n.m. pe care aveam să-l văd peste doi ani) . După am trecut prin Namba, un cartier comercial foarte cunoscut din Osaka, unde foarte multe japoneze cam subţirel îmbrăcate îşi ofereau serviciile sexuale şi inima lor tânără şi destul de încăpătoare, trecătorilor. E un loc pe care trebuie să-l vizitezi fără nevastă şi cu buzunarele doldora de yeni. Shinobu, prietena noastră din Singapore, a sunat şi ne-a anunţat că va veni la Osaka sâmbăta viitoare. La întoarcere am trecut pe la sediul companiei Leopalace firma de la care Mayumi a închiriat apartamentul, unde a discutat cam jumătate de oră cu unul dintre funcţionari. Aceştia sunt exagerat de amabili, îţi pot răspunde la un milion de întrebări, fără să se enrveze, cu un calm englezesc. Răbdarea cu care japonezii negociază cele mai banale lucruri cum ar fi schimbarea unei iale ar scoate din minţi pe oricare funcţionar român. Turiştii japonezi sunt, de asemenea, proverbiali pentru răbdarea cu care examinează fiecare colţişor al unei bluze sau perechi de blugi, pe care o întorc pe toate părţile şi îi exasperează pe toţi vânzătorii. Clienţii japonezi sunt cei mai urâţi de vânzătorii din lumea întreagă, comercianţi destul de buni ca să-şi ascundă aceste sentimente anti-japoneze. Diferenţa între modul în care îşi face cumpărăturile un japonez şi un român trădează de fapt o diferenţă culturală.

Jurnalul florii de cireş

Sakura Diary

19 iunie 2004

 Am aterizat ieri, 18 iunie, la orele 10.30 trecute, fix, pe aeroportul Kansai din Osaka unde ofiţerul de la vamă a fost mirat că nu-mi amintesc adresa soţiei mele, Mayumi. I-am precizat că veneam pentru prima dată în Japonia pentru că eram căsătorit de scurtă vreme. Probabil se temeau că sunt vreun imigrant potenţial, că am venit pe insulă în căutarea fericirii. Veneam în Japonia după ce văzusem la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti o superbă expoziţie a stampei japoneze de Utamaro şi Hiroshighe Ando, după ce citisem Saga lui Genji a doamnei de curte, Murasaki Shikibu[1] sau Însemnări de căpătâi a lui Sei Shōnagon[2], cartea de călătorii al lui Matsuo Basho[3], Oku no Hosomichi, (Drumul îngust spre provincia Oku), povestirile pentru copii ale lui Miyazawa Kenji, excelent traduse de John Bester, după ce privisem cam toate filmele lui Akira Kurosawa , desenele animate ale lui Hayao Miyazaki , de care mă îndrăgostisem subit şi iremediabil în Coreea, Spirited away, Vecinul meu, Totoro, veneam în Japonia să caut lumea aceea fabuloasă din romanele cu samurai ale lui Hagakure, care-mi încântaseră adolescenţa şi tinereţea. Nu exista după ştiinţa mea nici o descriere a Japoniei culturale, poate în afara celei a lui spătarul Nicolae Milescu care îşi intitula ultimul capitol al cărţii sale de călătorie în China chiar Descrierea vestitei şi marii insule a japonezilor şi ce se află acolo. Oricum acest capitol s-a pierdut, nu a mai străbătut secolele până la noi. Nu prea ştiu cum şi-a strâns spătarul Milescu informaţiile, de vreme ce pe insulă nu aveau acces decât olandezii, dar probabil că a făcut apel la sursele documentare ale chinezilor. Mai cunoşteam o carte publicată în anul 1975 la editura Politică de un reporter scânteist, Florea Ţuiu[4], Japonia, un miracol, care era pătrunsă de ideologia epocii în care a fost publicată şi era plină de erori, unele verificate de mine pe teren. Acelaşi autor avea să recidiveze, de data aceasta cu un studiu ceva mai plin de date economice, sociologice şi politice într-un volum din 1987 consacrat niponismului[5]. Aeroportul Knasai din Osaka este unul foarte modern, şi destul de asemănător cu cel din Coreea de Sud, Incheon, cel de pe care plecasem cu aproximativ o oră înainte. Era extrem de modern, de altfel poarta la care am aterizat era legată de terminalul central printr-un tren fără pilot, un monorail care te ducea în câteva minute doar la punctul unde se efectua controlul vamal.

 După ce i-am declarat vameşului că vizitez pentru prima dată Japonia s-a mai liniştit şi mi-a urat, cu politeţea specifică acestui popor , „Bine aţi venit!” Mă aşteptam să fiu rugat: „Paspuoto omisete kudasai” şi să răspund „Hai, dozo”, dar ofiţerul vamal a vorbit cu mine doar în engleză. Erau primele replici din cursul de jaoneză fără profesor dar efortul meu nu a fost răsplătit de funcţionarul vamal. A zâmbit când i-am spus şi mi-a întins paşaportul. Visasem din adolescenţă, când am văzut primele filme cu samurai ale lui Akira Kurosawa să vizitez această ţară minunată şi acum, printr-un context de împrejurări favorabile, aveam la dispoziţie o lună şi jumătate pentru a o înţelege, pentru a o explora. Aeroportul Kansai din Osaka a devenit celebru în toată lumea pentru faptul că a fost primul de mărimea lui, construit în întregime pe o insulă artificială, construită în plin ocean. Se pare că au apărut unele probleme tehnice pentru că pistele de aterizare coboară cu 2-3 centimetri în fiecare an. După ce am schimbat vreo două sau trei trenuri şi un metrou am ajuns în apartamentul închiriat undeva în Nukata, pe care eu l-am poreclit imediat „casa de păpuşi”, folosind un nume împrumutat de la titlul unei piese a dramaturgului Henrik Ibsen. Deşi acesta e foarte mic, suprafaţa activă e foarte mare, fiecare centimetru de spaţiu este folosit la maximum astfel încât suprafeţele intră unele în altele, în nişte structuri concentrice de tip păpuşi Matrioşka. La început pentru un român, obişnuit în linii mari cu suprafaţa standard a apartamentelor ceauşiste, care nouă ni se par mici dar care unui japonez îi pot părea uriaşe, şocul cultural e destul de mare, mai ales că drumurile noastre sunt mai largi, mai aerisite. Din trenul care ne transporta spre casă, Osaka arăta exact ca Seulul, astfel încât şocul cultural a fost mai mic decât în cazul în care aş fi ajuns în Japonia direct din România. În linii foarte mari, din goana aceasta a trenului, între cele două ţări păreau să existe foarte multe asemănări dar când intri să analizezi detaliile observi că de fapt deosebirile sunt foarte mari. Mi-am început, aşadar, vizita în Japonia, alergând pe benzile rulante, în sus sau în jos, ceea ce n-ar fi fost un fapt absolut necunoscut pentru mine. Japonezele mi se păreau toate superbe, păreau toate îmbrăcate doar în haine de firmă, păreau chiar mai elegante decât coreencele dar domnii, îmbrăcaţi în costumele lor convenţionale, erau la fel de adormiţi ca şi amicii lor coreeni. Trenurile şi metroul sunt toate operate manual iar unul dintre ceferişti anunţă staţia într-un microfon: „Tsugiwa Nukata de gozaimas!”(Urmează staţia Nukata!) iar unul dintre călătorii cei adormiţi se ridică în poziţie bipedă şi se repede în direcţia uşii. Cartierul Nukata se găseşte în zona de est a Osakăi, în Higashi Osaka. Cu ceva timp înainte de plecarea mea aici am citit un roman senzaţional al unui dintre autorii mei britanici preferaţi, David Lodge, intitulat Veşti din Paradis. În acesta un cuplu va călători în Hawai dar surprizele care pot apărea într-o asemenea călătorie se pot dovedi chiar fatale. Mitul paradisurilor naturale, pe care Mircea Eliade îl descria ca fiind unul dintre miturile fundamentale ale lumii moderne, care vinde pachetele turistice ale tuturor agenţiilor de turism din lume,  nu e suficient de puternic pentru a compensa stressul care rezultă într-o călătorie într-o ţară cu un sistem de valori complet diferit cum e Japonia. Imperiul semnelor, superbul eseu al lui Roland Barthes, ar trebui recitit când vă puneţi în minte să veniţi aici. Câteva fragmente au fost traduse în limba română într-un număr despre Japonia al revistei Secolul XX publicat prin anii 70. Eu nu sunt chiar un Ion Codru Drăguşanu, un Philleas Phog, deşi mă străduiesc să învăţ câte ceva din profesia aceasta extrem de dificilă a călătorului. Ai nevoie de o cultură a călătoriei, de un soi de seninătate, de capacitatea de a te detaşa de propria ta cultură şi de foarte multă curiozitate.